Nemuritoare printre Nemuritori (chiar daca unii se mai cred muritori de rand)

Nemuritoare printre Nemuritori (chiar daca unii se mai cred muritori de rand)
Nemuritoare printre Nemuritori... Desavarsita printre Desavarsiti... Geniala printre Genii... Tacere din Liniste... Aduna duh de pace in sufetul tau si mii de insi se vor mantui in jurul tau ( Sf. Serafim de Sarov )

luni, 16 ianuarie 2012

Cine este Dr Arafat! Românii rămân recunoscători pe veci!


Simona Bratu, medic, "pionier" SMURD:
Ne "lua gâtul" Arafat dacă primeam ceva de la pacienţi!
 
 începem cu "începutul"! Târgu- Mureş, 1990, povestea SMURD.

Ne
În 1990 a venit doctorul Arafat, era rezident, eu eram în anul şase de facultate, şi la terapia intensivă - materia pe care ne-o preda domnul profesor Chioreanu, care a fost unul dintre promotorii SMURD în judeţul Mureş - ne-a prezentat cum vede dânsul dezvoltarea sistemului de urgenţă în România. În acel moment nu exista specialitate de medicină de urgenţă - mă rog, mi s-a părut foarte atractivă ideea cu prespitalul, spitalul, dezvoltarea camerelor de reanimare, serviciul de urgenţă separat. Eram atrasă de partea asta mai "dură" a medicinei... Eram mai mulţi, am format o echipă de voluntari care mergeam cu maşina dânsului, maşina personală, micuţă, un Opel Kadet cu inscripţia "medic de urgenţă" - ceva ciudat pentru anul 1990. Era înghesuială mare să ieşim, toţi ne doream să fim medici de urgenţă. Nu prea ştiam noi cum o să evolueze treaba, cert este că a fost fascinant... Pe lângă ore şi alte probleme, ca studenţi, ne continuam munca de voluntari. Între 1991 şi 1992 ne-am făcut stagiatura, după care am luat rezidenţiatul pe medicină generală, continuând să ne facem gărzile voluntare la SMURD. Apoi, după crearea sistemului de urgenţă, am mai dat un examen, fiind prima generaţie de "urgentişti".
Aşadar, până atunci, după serviciul în spital, urma "terenul", tot ca voluntari. Eraţi plătiţi pentru munca suplimentară?
Nu ne-a plătit nimeni până în 1996. Atunci a fost prima dată când s-au făcut angajări oficiale la SMURD. Până atunci, fiecare lucra pe secţie, în spital cu o normă şi făceam gărzi prin rotaţie, fiind 4-5 medici în serviciul de urgenţă. La început am fost patru medici voluntari care ieşeam la caz, apoi şase, opt şi tot aşa... Voluntarii ceilalţi erau o armată: studenţi şi asistenţi. Apoi am făcut prima cameră de reanimare la Spitalul Judeţean, cu ajutorul celor de la spitalul Royal din Edinburgh, care au venit cu toată dotarea.
Începutul a fost greu. Cum aţi reuşit să dezvoltaţi sistemul?
Noi ne-am bucurat foarte tare de colaborarea cu pompierii. Ei au început să plătească benzina la maşina mare de salvare, pentru că varianta cu Opelul doctorului Arafat era OK, însă doar pentru transportul medicilor. Apoi am primit maşini de la Crucea Roşie din Norvegia, din Germania un Volkswagen, aşa că aveam şi noi o ambulanţă mare, a noastră.
Gardă, şcoală, serviciu şi voluntariat... Mai încăpea şi viaţa personală?
În primii ani, sub nici o formă! Vă daţi seama, eram patru medici, lucram în gărzi 12 ore cu 24. Doi lucrau, doi dormeau... Dimineaţa ne făceam stagiile, cel care lucra noaptea rămânea până la ora unu, preluam apoi turele, destul de complicat. Mai mult am stat în spital!
Care a fost episodul care v-a marcat cel mai mult în activitatea de la SMURD?
Era prin 1992, ieşisem singură la o urgenţă şi a fost un accident, o maşină care luase foc după o ciocnire frontală cu un camion. Am ajuns primii la accident şi am văzut oamenii arzând înăuntru. Au ajuns apoi şi pompierii. Erau flăcări foarte mari şi eram în imposibilitatea de a face ceva. Când a explodat maşina, a fost un suflu atât de puternic încât ne-a aruncat în spate. Norocul meu a fost că nu m-am apropiat foarte mult de maşină... Nu apucasem, că eram suficient de nebună să mă duc să încerc să-i scot afară. Mai văzusem eu durere şi moarte, dar să ardă oamenii ca nişte făclii, niciodată! Era o femeie în interior, conştientă, lângă un bărbat ce părea inconştient. Ea bătea cu palmele în geam şi se uita rugător la mine, iar eu nu puteam face nimic...A fost groaznic! Atunci m-am întors la Urgenţă şi i-am spus doctorului Arafat că renunţ - bine, aveam şi eu 26 de ani, nu ştiam dacă sunt pregătită să văd atâta durere - şi mi-a spus că şi el a trecut prin aşa ceva, că şi-a pus aceeaşi întrebare, dar că trebuie să existe cineva care să facă şi această meserie. Mi-a mai spus că sunt făcută pentru aşa ceva şi că să merg acasă, să-mi revin şi să-mi reiau munca a doua zi. Scurt şi la obiect! Am plecat acasă, m-am gândit la lucruri mai frumoase şi mi-am continuat treaba. Am rămas tot aici, după 21 de ani!
Şi cea mai mare satisfacţie?
Cam la un an după ce am scos un băiat de 14 ani din stop-cardiac prin electrocutare, el a venit cu un buchet mare de flori. Nu l-am recunoscut. Era cu mama lui, mă aştepta pe coridor şi mi-a spus că exact acum un an era în stop-cardiac şi că eu l-am salvat... Apoi l-am văzut student la Medicină... şi mai ştiu că a şi terminat facultatea.
Să revenim la Raed Arafat.
Dacă nu aş fi văzut cu ochii mei tot ceea ce a făcut dânsul pentru pacienţi - vă daţi seama, au fost ani de zile în care a plătit de la el din buzunar o grămadă de cheltuieli, a instituit acest regim foarte strict de program. E un loc de muncă greu, însă ne-am înhămat - dacă pot spune aşa - de dragul lui, de dragul ideilor pe care le avea. Pentru mine a fost extraordinar să văd în toată jungla lumii de azi că există cineva care cu adevărat se gândeşte la pacient şi vrea să facă totul pentru el. Eram tânără, îmi căutam drumul şi am zis că acesta este cel mai potrivit pentru mine. Am 20 de ani de muncă grea, de lupte, mai mici sau mai mari; cu direcţia, cu recunoaşterea, cu legalizarea...Dacă n-aş fi crezut în idee, dacă n-aş fi crezut în doctorul Arafat, nu cred că aş fi putut merge înainte. A meritat şi zic că merită în continuare. Cu legea este o altă luptă grea, în tot războiul ăsta, pe care trebuie s-o dăm în continuare! Părerea mea este că nu trebuie să te atingi de un lucru bun, care funcţionează, şi trebuie găsită o variantă de a dezvolta în continuare acest sistem. Că aici nu vorbim despre SMURD-prespital, aici vorbim despre sistemul de urgenţă din România!
Aţi văzut şi în alte ţări cum funcţionează sistemele de urgenţă, cum sunt finanţate. Cum comentaţi proiectul noii legi a sănătăţii?
Pacienţii noştri nu au nume. Au o vârstă presupusă, au sexul, patologia traumatică identificată de noi, însă de multe ori nu au nume. La noi nu există criterii de departajare. În faţa bolii toţi suntem egali. Eu nu văd privatizare în medicina de urgenţă. Nu văd cum s-ar putea ca într-o treabă dezinteresată, ce ţine de umanism, să introduci interese financiare. Nu înţeleg ce se vrea, am citit legea, am întors-o pe toate părţile. Încerc să o înţeleg şi să mă plasez undeva. Nu merge! Plus că se va pierde cumva controlul. La SMURD este un sistem ce aduce cu cel militar. E vorba de ore, chiar de minute. Nu încape banul în această poveste... Ne lua gâtul Arafat dacă auzea că am fi primit vreodată ceva de la pacienţi. Oricum, lucrurile nu vor rămâne aşa. Uitaţi-vă numai ce exemplu de solidaritate cu doctorul Arafat s-a dat miercuri seara în Târgu-Mureş. S-a mobilizat lumea, s-au anunţat oamenii pe Facebook, prin SMS-uri sau vorbind cu vecinii, să stingă luminile la nouă seara. A rămas oraşul câteva minute în beznă. A fost ceva extraordinar. Aşa că rămân optimistă!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.