Nemuritoare printre Nemuritori (chiar daca unii se mai cred muritori de rand)

Nemuritoare printre Nemuritori (chiar daca unii se mai cred muritori de rand)
Nemuritoare printre Nemuritori... Desavarsita printre Desavarsiti... Geniala printre Genii... Tacere din Liniste... Aduna duh de pace in sufetul tau si mii de insi se vor mantui in jurul tau ( Sf. Serafim de Sarov )

joi, 5 iulie 2012

Povestea Omului cu ciocanul: Alchimist sau Criminal in serie



Povestea Omului cu ciocanul
Aşa cum tata mi-a spus-o mie

                Când eram mică am auzit şi eu povestindu-se despe Omul cu ciocanul, însă evident erau acel gen de poveşti menite să sperie şi să ne facă atenţi atunci când mergeam pe stradă…

                Ajunsă acasă l-am întrebat pe tata cine era Omul cu ciocanul şi dacă el îl văzuse vreodată pe misteriosul şi periculosul personaj despre care tocmai auzisem de la copiii din parc. Spre surprinderea mea, în locul unei poveşti de groază despre un criminal în serie am aflat că de fapt Omul cu ciocanul era tocmai unchiul preferat al tatălui meu despre care la momentul potrivit aveam să aflu Adevărul, dar mi-a spus totuşi să nu cred minciunile pe care oamenii le spun despre el şi spre binele meu să nu mai spun nimănui că eram rudă cu Omul cu ciocanul.

                Deşi am insistat atunci să aflu mai multe despre el, tot ce am aflat era că tata ţinuse foarte mult la acest Om deoarece el era unul dintre foarte puţinii oameni care ştiau adevărul despre el, dar că încă nu era momentul să dezvăluie acest secret care mi-ar putea pune în pericol viaţa. 

 Tata vorbise cu mine despre aceste lucruri afară din casă, pentru că pe vremea regimului ceauşist nu se putea să porţi în casă discuţii pe teme care ar fi putut fi ascultate de către securitatea statului din acele vremuri.

În acea perioadă, tata lucra la un Institut de Cercetări şi Proiectări Miniere din Cluj. Inspira respect şi admiraţie colegilor pentru seriozitatea şi disciplina la serviciu, dar şi pentru faptul că avea o familie în care se glumea şi se râdea mereu.

Ca om, tata era perseverent şi extrem de atent în tot ceea ce gândea, spunea şi făcea. Avea răbdare cât pentru o armată, deşi era un omuleţ destul de mic de statură pentru ceea ce numea lumea „bărbat” şi foarte slab ca şi constituţie. Deşi la prima vedere cineva ar fi putut avea impresia că l-ar putea sufla vântul, era ca un arc din muşchi şi tendoane, fapt care îi permitea să câştige foarte rapid toate luptele cu colegii de serviciu, lupte în care îşi măsurau puterea din braţe. Acasă aveam un bătător de covoare pe care tata stătea atârnat uneori timp îndelungat, susţinut doar pe degetele de la picioare, „ca să i se irige creierul”... Era de o precizie fie invidiată, fie admirată de către toţi cei care îl cunoşteau. Oriunde mergeam cu el şi întâlneam oameni pe care îi cunoştea, fiecare dintre ei îmi vorbea despre el cu respect şi admiraţie şi deseori îmi spuneau ce norocoasă sunt că am un asemenea tată...

Eram în clasa a şaptea când am mers cu tata să îşi schimbe rama de la ochelari. Între timp auzisem de la o profesoară că ramele metalice îţi dau alură de om inteligent şi matur şi astfel, în timp ce tata îşi proba ramele l-am rugat pe vânzător sa îmi arate şi mie nişte rame care îmi atrăseseră atenţia. Le-am probat, m-am uitat în oglindă şi mi se părea că arătam mult mai matură. 
Când l-am întrebat pe tata cum mi-ar sta cu ochelari pentru a îmi confirma sau infirma faptul că arătam matură, o doamnă care încerca şi ea o ramă mi-a spus căp îmi stătea foarte bine şi că am o alură de om inteligent. Tata m-a privit brusc foarte serios şi mi-a spus că dacă las acea impresie, acea iluzie de maturitate să îmi ocupe atenţia şi mintea voi deveni dependentă de ochelari şi voi începe să cred că am întradevăr nevoie de ochelari şi că vedere mea se va degrada continuu. 
Instantaneu, noua perspectivă a dependenţei de ochelari cu degradarea vederii mi-a trecut pe ecranul minţii şi am şters rapid din minte acea imagine a mea cu ochelari.  Am decis că dacă cineva va avea vreodată despre mine impresia că sunt matură şi inteligentă va trebui să o facă în lipsa ochelarilor, pe seama a ceea ce eram sau nu eram. 
Am avut puterea de spirit de a nu mă lăsa in voia iluziei de maturitate conferită de ramele de ochelari deoarece avusesem în ziua precedentă o discuţie cu tata despre ochelarii lui. Îl întrebasem de ce poartă ochelari şi de când. Mi-a arătat o poză a lui de când era mic şi mi-a povestit că trecuse printr-o gripă „mongolă” în mica lui copilărie şi a rămas cu probleme severe de vedere şi avusese nevoie de câteva operaţii şi de ochelari cu lentilă foarte groasă. Unchiul lui i-a spus că de fapt nu are nevoie de ochelari şi că dacă făcea exerciţii zilnice în care să privească timp de cinci minute un ghem de aţă atârnat de ceva, în timp ce ghemul se mişcă înainte-înapoi, stânga-dreapta şi circular în ambele sensuri va ajunge să nu mai aibă nevoie de ocheleri de loc. Treptat a trecut la dioptrii din ce în ce mai mici, apoi în liceu şi la începutul facultăţii nu avusese nevoie deloc de ochelari. Abia după ce a ajuns în proiectare a început să poarte din nou ochelari, însa nu tot timpul.


La un moment dat Omul cu ciocanul i-a spus tatălui meu că de fapt acele exerciţii nu i-au folosit decât ca să îi ţină mintea focalizată pe ideea că treptat va ajunge să nu mai aibă nevoie de ochelari şi că dacă nu ar fi fost aşa de traumatizat de batjocura copiilor ar fi putut scăpa de ochelari mult mai rapid, aşa a trebuit să se adapteze şi la propria ruşine, să înveţe să se respecte pebntru ceea ce este nu pentru ceea ce spun alţii despre el. La finalul facultăţii preluase de la colegi ideea că toţi proiectanţii şi arhitecţii au nevoie de ochelari când li se obosesc ochii, iar tata care lucra la planşetă cel mai mult dintre ei fiind pasionat de clădiri, drumuri, poduri şi perfecţiune în toate a ajuns să poarte iar ochelari. Unchui lui i-a spus că poate rezolva oboseala cu vechile antrenamente pentru ochi. Tata înţelesese că exerciţiile sunt doar cârje până avea să zboare fără ochelari, dar nu făcea nimic din ceea ce i-ar focaliza atenţia pe ideea că nu avea nevoie de ochelari, ci doar muncea la planşetă până când ochii îi erau roţii şi înlăcrimaţi. 


Nu a înţeles atunci că erau semnale care să îi arată că viaţa nu este doar la planşetă, atât la facultate, apoi la serviciu şi noaptea acasă. I-am spus că auzisem la ora de biologie că oamenii care au în familie anumite boli, sau rude multe care poartă ochelari au probabilitatea mai mare de a face boala respectivă sau de a ajunge să aibă nevoie de ochelari. În jurul meu: tata, bunicii, sora tatălui meu aveau ochelari, iar mama se plângea că nu mai vede să bage aţa în ac şi mă ruga pe mine să fac aceasta. Atunci am hotărât în mintea mea că eu nu voi avea niciodată nevoie de ochelari, formulând ideea că voi avea întotdeauna ochi sănătoşi.
Tata îmi spunea că voi ajunge poate în facultate să îmi obosească ochii de la citit foarte mult, dar să continui să cred că ochii mei sunt sănătoşi şi să le dau o pauză în care fie să îi ţin închişi fie să ies la aer curat şi să privesc cerul albastru şi natura verde. Pentru a evita să îmi obosească ochii în sesiune îmi indicase să merg la cursuri, ceea ce însemna că reactualizarea şi stocarea cunoştinţelor avea să se facă cu mai puţin efort deodată pentru ochi şi minte. I-am urmat sfatul şi urmarea a fost că am putut procesa informaţiile pentru a le soca şi jongla uşor cu ele, în plus am primit şi burse de merit de la ambele facultăţi pe care le făceam în paralel, chimia şi medicina, deşi nu puteam ridica decât una din ele.

După schimbarea regimului comunist tip Ceauşescu, în primul an de liceu am reluat povestea despre Omul cu ciocanul. Atunci am aflat că tata avea jurnalele acestui Om, pentru că doar pe tata îl considerase unchiul său capabil să îl înţeleagă şi lipsit de frica de care dăduseră dovadă ceilalţi membri ai familiei. 


Ceea ce mi s-a părut de necrezut la acea vreme a fost faptul că tata mi-a spus că vizitându-l pe unchiul său acesta i-a arătat adevăratul motiv pentru care poliţia vremi îi înscena crimele comise de oameni ai securităţii: „deoarece poate să facă aur şi bani cu care să acopere pereţii camerei în care se aflau”, „are acces nelimitat la orice sectrete de stat, poate trece prin ziduri şi nu poate fi ucis ”. Aceste fapte şi multe altele la fel de uimitoare, erau cunoscute de Ceauşescu, în special de soţia acestuia, care încerca să îl tortureze pentru a afla Secretul Omului cu ciocanul. 


Oricât de mult le spunea Adevărul despre locul şi despre modul în care trebuiau căutate răspunsurile securitatea şi preşedenţia credeau că minte şi că le va spune adevărul doar dacă îl torturau. Când au înţeles că nu este vulnerabil fizic şi că se reface ca nou după orice tortură şi bătaie au încercat să ajungă la partea lui umană hărţuindu-i familia şi prietenii. 


Romulus ştia că nimeni nu poate fi hărţuit decât dacă frica este mai presus de prietenie şi atunci i-a lăsat pe toţi să se îndepărteze de el. Tata era un rebel de care nu îi păsa nimănui că îl vizitează, era interogat dar se juca cu securiştii până când s-a căsătorit şi a început să îşi facă griji pentru noi şi le spunea că se duce să îl viziteze doar pentru că îi este rudă, iar eforturile securităţii slăbiseră în ceea ce îl privea pe Omul cu ciocanul, pe care apo l-au internat la nebuni, după ce i-au înscenat crimele. 


Se temeau să îl ducă într-o închisoare unde ar fi putut învăţa şi pe alţii ceea ce ştie iar statul s-ar fi ales cu infractori cărora nu aveau ce le face: nu-i puteau urmări şi nici ucide. Securitatea nu a înţeles că de fapt el nu făcue niciodată vreo infracţiune, că nu avea nevoie să ia ceva din seife pentru că putea materializa cât aur şi câţi bani dorea, dar pentru el nu erau de folos deoarece nu avea nevoie de hrană, nici de somn, deci nici de locuinţă.

După ce soţia l-a părăsit pe Omul cu ciocanul, datorită problemelor cu poliţia care îi interoga şi îi supraveghea pas cu pas, în vremea lui Ceauşescu tata a continuat să îl viziteze de câte ori avea ocazia, deoarece tot ceea ce afla de la acest unchi depăşea cu mult echilibrul şi autocontrolul pe care tata le dobândise prin foarte multă muncă cu sine şi o disciplină riguroasă aplicate unui rebel pe care famili nu îl putuse controla, dar care avea o moralitate impecabilă.

Tata, de la care am învăţat să spun întotdeauna adevărul, indiferent de consecinţe, îmi povestea aceste lucruri despre care mie, atunci, îmi era aproape imposibil să le cred. Îmi imaginam că el îşi construise acest scenariu ca să nu accepte ideea că face parte dintr-o familie cu un criminal în serie, care a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie. Nu mi se părea nici mie o moştenire despre care să vreau să vorbesc cu cineva. 


Aveam la acea vârsta nevoia de a aparţine normalităţii, de a aparţine lumii în care existau experţi ca poliţia, medicii, preoţii care ne ofereau informaţii sincere şi siguranţă, iar orice era neobişnuit periclita echilibrul instabil şi siguranţa iluzorie pe care le aşteptam de la experţi. De la tata am învăţat să caut mereu adevărul în interiorul meu, să am acea stare de linişte care îmi poate confirma veridicitatea unui lucru. 


Pentru un timp am crezut ca este mai bine să ajung singură la această concluzie şi să experimentez încrederea în oameni, ceea ce mi-a folosit doar pentru a găsi discernâmânt în toate relaţiile şi delegările de responsabilitate pe care le-am experimentat ulterior. Am descoperit că de cele multe ori cei care sunt consideraţi experţi în baza unor titluri academice aveau idei rigide şi manipulatorii, în timp ce pe acelaşi domeniu cineva care avea o pasiune, o atracţie lipsită de titluri şi încununată de experienţa directă îmi putea furniza cele mai pertinente informaţii. Am învăţat chimie de la alchimişti, am învăţat şi fizică şi medicină tot de la alchimişti şi pasionaţi de natură şi prea puţin de la medici şi cadre universitare, am învăţat religie de la oameni de rând mai mult decât de la preoţi, iar în final am învăţat despre mine şi despre absolut de la cineva care în lume era prezentat ca un criminal în serie...

Încă de mică, tata mă ducea să văd tot felul de acrobaţii în care doi oameni umblau cu motociclete pe pereţii unei săli, făceau tot felul de salturi, mergeau cu motocicleta pe bara îngustă care ne împiedică să cădem de pe pasarela din cartirul Grigorecu. 


Tata încerca cu orice ocazie să îmi arate cum o disciplină şi o autocunoaştere atentă au permis acelor oameni să facă ceea ce alţii pot doar să privească. Mi-a strecurat ideea că există oameni care după ce se cunosc şi îşi explorează toate posibilităţile corpului pot deveni Nemuritori. 


Îmi spusese despre un conte, că era Nemuritor şi că de sute de ani deja se perinda prin lume şi că poate folosi mai multe corpuri. Aceasta se întâmpla după ce un fost coleg de-al tatălui meu murise, iar eu participasem astfel, înainte de a fi mers la şcoală, la prima înmormântare. Acolo aflasem că toţi oamenii mor, că şi mama şi tata vor muri, chiar bunica pe care o iubeam din toate puterile mele urma să moară. 


De atunci m-am rugat zilnic lui Dumnezeu, dimineaţa şi seara, să dea fiecăruia din membrii familiei mele zile din viaţa mea şi să murim toţi deodată. În acest context, ideea nemuririi încolţise ca o speranţă în inima mea rănită de nedreptatea vieţii şi de un Dumnezeu pe care începeam să nu îl înţeleg şi să nu îl accept decât de frică. 


În plus aveam încredere deplină în tata care nu minţea niciodată. Devenisem fără să ştiu prizoniera proriei ipocrizii, mă rugam lui Dumnezeu despre care ştiam că poate orice şi dispune de cine şi când moare, dar îl uram pentru că avea putere asupra mea şi asupra celor pe care îi iubeam. Mi se părea nedemn pentru un dumnezeu să mă lase să trăiesc cât vrea el şi să facă  la fel cu ceilalţi oameni. Aveam imaginea unor oameni roboţi creaţi pentru a servi scopurilor unui Dumnezeu despre care oamenii credeau că este bun, dar eu aveam serioase îndoieli legate de intenţiile unui Dumnezeu care permite ca un om tânăr şi bun la suflet să se îmbolnăvească de cancer şi să moară cu dureri cumplie aşa cum auzisem la înmormântare. 


Mai aveam probleme şi cu îmbătrânirea, permisă de Dumnezeu, cu neputinţa oamenilor în vârstă pe care îi vedeam în autobuz şi cărora le cedam locul, pentru că tata îmi spusese că au picioarele şi mâinile fragile şi dacă şoferul frânează brusc ei ar putea să cadă şi să îşi fractureze diverse oase. 


Între timp tata îmi citea cărţi despre înţelepciunea acumulată cu timpul de oamenii bătrâni.  apoi m-a învățat să mi le citesc singură. 


Mi se părea nederept ca cineva care dobândise înţelegerea lucrurilor să moară. Mai erau şi bătrâni care mi se părea atunci că se prostiseră cu vârsta nu deveniseră mai înţelepţi. Nu se puteau deduce reguli nicăieri. Murise şi un vecin beţiv care îşi bătea soţia, copii şi mama. Moartea lui era privită ca o binecuvântare de vecini, deşi prietena mea, al cărei tată fusese, plângea. Aşa beţiv şi bătăuş cum fusese era tatăl ei care uneori putea fi chiar bun şi care o învăţse să se dea pe bicicletă, să înoate, să citească şi să deseneze foarte frumos. 


Vroiam cu disperare să ajung o astfel de nemuritoare capabilă de  a îi învăţa pe ceilalţi să fie şi ei nemuritori. Mi se părea absurd ca cineva care deţine tainele Nemuririi să le ţină pentru el în timp ce omenirea suferă, se zbate să supravieţuiască sau se luptă pentru putere, aşa cum îl auzisem pe tata vorbind cu prietenii lui.

Am încercat să vorbesc cu prietenii mei despre posibilitatea nemuririi, dar toţi mi-au spus că nu este posibil şi că nimeni până acum nu a devenit nemuritor. Astfel am început să sădesc treptat o sămânţă de neîncredere amestecată cu încredere în acel gen de poveşti pe care mi le spunea tata, despre oameni care prin autdisciplină, autocunoaştere au devenit Nemuritori. Povestea Omului cu ciocanul care a făcut aur şi bani, din nimic, a venit pe acest fond şubred de încredere. Totuşi ceva din mine căuta să înţeleagă cum ar fi posibil aşa ceva şi am spus că voi experimenta pe mine cel puţin o parte din ceea  ce tata credea că este sursa Nemuririi, adică autoobservarea, retrospecţia zilnică care m-ar fi putut ajuta să îmi păstrez memoria propriilor acţiuni şi consecinţele lor, astfel atenţia îmi era mereu alertă, iar curiozitatea pentru paranormal îmi era mereu nesatisfacută.

În liceu mi-a căzut prima dată în mână o carte despre alchimişti, acei oameni care transformau în aur orice fel de metal. Atunci am început să mă gândesc că poate totuşi tata avusese dreptate şi Omul cu ciocanul era un Alchimist. O astfel de moştenire mi se părea mult mai acceptabilă. Am ezitat să vorbesc cu oamenii despre această rudă enigmatică şi am încercat să găsesc raţiunile pentru care el avusese încredere să îi dezvăluie acest secret tatălui meu. Am reluat discuţia cu tata despre unchiul său. 


De acum mi se părea o formă de respect să nu îi mai spunem Omul cu ciocanul, întrucât cineva capabil de astfel de realizări mi se părea demn de toată stima, un adevărat model de Om. Tata mi-a confirmat atunci ceea ce intuisem singură, că acest om materializa aur, bani şi orice dorea deoarece îşi realizase posibilităţile cele mai neobişnuite ale fiinţei sale, iar alchimia se produsese la nivel interior. Acest om nu mai era sclavul corpului său, nici al unui Dumnezeu care l-ar fi putut lăsa să moară datorită unor păcate mai mult sau mai puţin imaginare. Era liber de Dumnezeu şi de Lucifer, era complet prin El Însuși.

Un adevăr care atunci mi l-a lansat iar tata, preluat de la unchiul său, a fost ceea ce aveam să aud şi să pot accepta abia după mulţi ani de la IJ. Francisc Maitreya: „Nu vă temeţi de cei care vă pot lua trupurile, ci temeţi-vă de cei care vă pot lua sufletele”. Mi se părea că este oarecum în contradicţie cu faptul că preotul ne spunea la biserică, pe care de mică am frecventat-o cu bunica, că trupul este Templul Duhului Sfânt, iar eu mă munceam să am un templu curat în gândire, simţire şi acţiune, dar mai ales eram atentă ce mâncam şi la igiena corporală.    

Tata mi-a spus în liceu că Omul cu ciocanul era bătut de poliţie şi că deşi oamenii îl vedeau cu dinţii sparţi de la bătăi, oasele îi erau rupte, el era capabil să se autoregenereze, iar lui tata care avea tendinţa de a-l compătimi şi de a încerca să îl protejeze, îi arăta că dacă ar dori şi-ar arăta în lume dinţii de aur, dar că oamenii de rând nu l-ar înţelege, cel mult l-ar diviniza şi o face doar în prezenţa securiştilor ca să îi sfideze şi să le zdruncine iluziile despre viaţă şi moarte. 


Tata era sufletește liniştit deoarece înţelesese că în lume, unchiul său prezenta imaginea corpului vătămat - consecinţă a ignoranţei şi prostiei omeneşti, care nu poate decât să calce în picioare Adevărul şi Libertatea, pentru că  îi arăta tatălui meu la ce jigniri este supus OMUL care iese din turmă.

La un moment dat în timpul liceului, dupa căţiva ani de practicare a artelor marţiale, un antrenor s-a pus să ne citească în palmă. Eram fascinaţi de poveştile pe care ni le spunea. La un moment dat, privind în palma mea, s-a oprit brusc, ca şi cum ar fi văzut ceva dintr-o altă lume, s-a apropiat să îmi vadă ochii, iar pe mine m-a pufnit râsul crezând că pe mine mă ia în râs. 


Nu credeam nici o clipă că s-ar pricepe cineva la aşa ceva ca la un fel de disciplină din domeniul ştiinţelor exacte aşa cum părea că se ştie antrenorul din descrierile făcute colegilor mei. Credeam că spune fiecăruia doar lucruri care i se potrivesc deoarece ne cunoştea destul de bine pe fiecare. L-am întrebat dacă vrea să casc gura şi să îi arăt copitele şi am început să râd. Am încetat să mai chicotesc când am văzut că a rămas foarte serios aşteptând să mă liniştesc şi de fapt să ne liniştim, deoarece colegii mei de sală se amuzau copios la glumiţa pe care o făcusem. 


L-am întrebat dacă a văzut o stafie în palma mea, sau poate e aşa serios pentru că a văzut poate că voi muri de tânără, sau ce altceva l-a determinat să fie aşa serios, mai ales că eu nu credeam în astfel de profeţii. Mi-a spus „ai sânge albastru”. 


Iar am început să râd, iar un coleg a spus să îi dau o venă să bea ca vampirii, că a auzit că zeii aveau sânge albastru şi cine gusta din sângele lor devenea Nemuritor. La cuvântul Nemuritor mi-a pierit râsul. L-am privit pe antrenor aşteptând părerea lui despre ce văzuse în palma şi în ochii mei. Nemurirea era un domeniu unde necesitam lămuriri, deci era nevoie de seriozitate.  Mi-a spus că se credea despre cei din dinastiile trecute că ar fi avut sânge albastru, că aveau puteri supranaturale, că erau Magi cu puteri vindecătoare, că aveau în ei un „Principiu Cosmic”. 


I-am spus să se uite bine la mine şi să vadă că nu prea am apucături de prinţesă, ci de samurai. Mi-a spus că aparenţele de fineţe de care eram îmbibaţi din poveşti despre membri familiilor regale sunt doar măşti şi că prinţii şi prinţesele erau foarte buni luptători, iar bătălia cea mai mare o dădeau în interiorul lor, împotriva tentaţiilor lumii care intenţionează să pună stăpânire pe mintea şi forţa oamenilor. Mi se părea un pic prea filosofic pentru pornirea mea de a cultiva imaginea exterioară a corpului fizic şi pentru o minte super echilibrată, o minte de fier.

Ajunsă acasă de la antenament l-am găsit pe tata dispus să povestească cu mine, fără treburi pentru acasă aduse de la servici. L-am întrebat ce îl preocupă. Mi-a spus la început ceva despre unchiul său, dar nu am reţinut decât coincidenţa dintre faptul că eu vroiam să îmi povestească despre familia noastră, dacă ştie să fi avut rude dintr-o casă regală şi faptul că în acelaşi timp el se gândea la omul despre care credea că este un Nemuritor. 


I-am povestit pe scurt discuţia cu antrenorul şi mi-a spus doar că am sânge regal, dar nu şi de unde. Orice insistenţă de a afla mai multe despre acest subiect a fost zadarnică. Mi-a spus doar că unchiul său este unul dintre corpurile aflate la dispoziţia Contelui de Saint Germain. 


Mulţi ani aveam să uit acel nume pe care l-am notat într-un jurnal pe care îl aveam la acea vreme, ca o fantezie de-a lui tata pe care nu o înţelegeam, nu puteam pricepe la ce îi servea unui om integru ca el o asemenea poveste. Pe mine nu mă deranja faptul că suntem oameni obişnuiţi, mă motiva să devin prin forţele mele un Templu Sfânt, în care să se facă Voia Lui Dumnezeu, liberă de obligaţii, chiar dacă ar fi fost regale. 


Am fost impresionată din copilărie de povestea cu Regele Leu care îşi învaţă puiul despre Legile Naturii, despre rolul de a conduce, dar puiul întreabă unde şi cum mai pot fi „eu” într-un aşa de mare plan. Totuşi senzaţia de foc viu pe care am avut-o în plexul solar cu privire la coincidenţa dintre Nemuritori, Conte şi unchiul tatălui meu, care a persistat luni de zile, ca o tensiune ce îmi umplea din când în când corpul de o căldură inimaginbilă şi care mi-a crescut tempertura cu un grad celsius, mă făcea să mă întreb şi dacă totuşi... dacă tata spune adevărul sunt oare pregătită să îmi asum responsabilitatea pentru aşa ceva, pentru a duce mai departe o tradiţie de Nemuritori. 


Era cumva o tradiţie de familie invidiată de dictatorul care se afla la cârma ţării sau doar o anomalie rar repetabilă? Se moştenea nemurirea? Probabil că totuşi nu. Tata era convins că nu pentru el erau destinate lecţiile de la unchiul său pe care se străduia să mi le întrupeze. 


Mă întrebam dacă eu voi fi sau copiii mei vor fi cei capabili să devină Nemuritori. Era tare complicat. Vroiam să îl întreb pe tata dar ceva mă oprea. Dacă aflam ceva care m-ar fi împiedicat să mai fiu la fel ca ceilalţi, oricum deja mă simţeam ciudat de diferită de ei. Eram oare doar urmaşul indirect al unui criminal în serie sau moştenitoarea unor capacităţi latente greu de imaginat pentru omul de rând. Care este rostul omului de rând în tot acest plan al lumii, al Lui Dumnezeu?

De felul meu eram foarte rece la tegumente şi îmi era mereu frig deoarece asumasem şi întreţineam cu energia mea un sistem de credinţă care spunea că un copil care se naşte cu greutate mică, aşa ca mine, are toată viaţa tegumentele reci, mai ales la extremităţi. În acele luni toată lumea care se atingea de mine avea impresia că aveam febră deşi mă simţeam extrem de bine, iar valuri de foc îmi invadau corpul de câte ori mă gângeam la acea coincidenţă şi la posibilitatea ca Omul cu ciocanul să fi fost un conte Nemuritor. 


Nu puteam vorbi cu nimeni despre ce mi se întâmpla. Nici mie nu îmi venea uşor să cred aşa că aşteptam să văd ce va mai apare în timp, iar de acea căldură mă bucuram din plin, umblam iarna cu capul descoperit după ce abia ieşisem de la baie sau de la bazin, umblam cu hainele descheiate şi mi se părea că e foarte cald, deşi ceilalţi adolescenţi de vârsta mea tremurau după câteva minute de eroism în care îşi ţineau iarna hainele descheiate...

Mi-am pus tot felul de întrebări legate de faptul că bunicul, adică tatăl tatălui meu şi cu unchiul tatălui meu erau fraţi buni, adică fuseseră aduşi pe lume de către aceeaşi femeie. Străbunica era o femeie despre care toată lumea din casă evita să vorbească, iar când vorbeau de ea, în spatele bunicului care avea hipoacuzie din timpul războiului, o numeau „vrăjitoarea”. 


Visasem de câteva ori o bătrână ţigancă foarte slabă, puţin cocoşată care decapita cocoşi negri pe timp de lună plină sau pe lună nouă şi care lega sufletele oamenilor unii de alţii sau îi condamna la moarte cumplită prin vrăjile ei. 


Dar pe de altă parte am visat şi o bătrână opusă ei ca fire, cu extremă compsiune pentru oameni şi suferinţele lor, care inspira o iubire şi o linişte extrordinare, vindecătoare şi înţeleaptă, care exorciza oameni scoţând din ei un fel de demoni de fum şi ceaţă urât mirositori, cu o tandreţe ieşită din comun. Nici un dram de mânie nu aparea vreodată pe chipul ei, era senină şi totuşi de-o profunzime imensă. 


Cea „rea” avea o profunzime similară în a se canaliza să aducă suferinţă şi o plăcere teribilă se simţea pe chipul ei şi mai ales în prezenţa ei. Nu ştiu de ce în vis trebuia să învăţ de la ambele. Îi  spuneam celei bune că nu vreau să o mai văd pe cea rea că deşi nu mă mai înspăimântă ca la început, îmi crează o stare de agresivitate împotriva cuiva care îngrădeşte libertatea oamenilor, doar pentru a câştiga bani, fără nici un proces de conştiinţă, ci pură plăcere de a face rău, de a-i chinui pe oameni pe care deseori nici nu îi cunoştea, ci avea doar poze sau haine sau păr de la victimele sale.


Vindecătoarea îmi cerea să am răbdare, mă teameam oarecum să nu îmi ceară s-o omor pe cea rea, fapt care mi-ar fi schimbat complet părerea despre ea, dar nu a făcut-o. Totul se derula în mintea mea. Nu am înţeles decât mai târziu că lecţia pe care o aveam de învăţat în prezenţa vrăjitoarei era de a dezvolta în mine înţelepciune, compasiune, iubire. Visam „indieni”, şamani vindecători care se transformau în diverse animale, care vorbeau cu sufletele plantelor şi rocilor, cu vântul şi cu ploaia, care recuperau sufletele oamenilor, dar visam şi negrii pletoşi, cu feţele înţepate care făceau amulete pe care le foloseau pentru a captiva sufletele victimelor lor şi a se juca cu ei ca şi cum se joacă un copil cu plastelină sau pentru a-şi păstra în ele sufletele şi astfel eru invincibili în orice luptă, neputând fi ucişi indiferent cât de grav ar fi fost răniţi. 


Visam călugări tibetani sau chinezi cu puteri extraordinare, care stateau în poziţii ca de Buddha, cu picioarele încrucişate şi care cu mintea lor manipulau obiecte din lumea fizică şi mai făceau şi alte lucruri pe care nu mi le mai amintesc, poate pentru că nu mai am acea trăire pe care mi-o insuflau a ceea ce trăiau şi a ceea ce erau de fapt. Visele mele se derulau în absenţa unor informaţii prealabile despre astfel de posibile realităţi pe care aveam să le văd în filme, în documentare sau în cărţi abia după zece, chiar cincisprezece ani. Visam cum se spune cu ochii deschişi, deoarece din frageda copilărie nu prea aveam somn ca şi alţi oameni, iar noaptea în loc să dorm mi se proiectau pe ecranul minţii astfel de scenarii, care îmi păreau cel puţin la fel de reale ca lumea fizică pe care o vedeam cu ochii deschişi în timpul zilei... 


De câte ori se vorbea de străbunica sau de una dintre fiicele acesteia îmi venea în minte automat imaginea vrăjitoarei rele, ca la un moment dat să aflu că de fapt străbunica mea chiar fusese ţigancă. Mai aveam o surpriză neplăcută pentru ceea ce îmi circula prin vene. Apoi am aflat că pe băieţi îi făcuse cu ceva baron Bamfi, despre care nu mai vroiam să aflu nimic deoarece baba se distrase odată într-un vis cucerind un tânăr bogătaş, căruia i-a făcut copii. Mi se făcea pielea de găină, mi se ridica părul de pe cap, mi se răceau extremităţile şi aveam friguri de câte ori mai aflam ceva despre minunata familie în care mă născusem, cu atât mai mult cu cât visasem deja multe dintre evenimente, dar nu putusem atunci să fac vreo atribuire, vreo corelaţie cu familia mea pe care o credeam la fel de banală ca a prietenilor mei. 


Plângeam deseori şi mă gândeam că eu nu voi aduce pe lume copii care să aibă o asemenea moştenire, o asemenea ereditate. La un moment dat m-am împăcat cu soarta, credeam că dacă în familie au fost Nemuritori aceasta era plata pentru păcatele neamului, pentru că mi se părea că ar fi nevoie de o eternitate ca cineva să spele, să repare toate relele făcute lumii de acel neam. Nemurirea venea acum ca o condamnare la a cunoaşte din proprie experienţă binele şi răul. Nemurirea nu prea mai semăna a dar divin...

Auzisem de la colegii de la sală mai mari, care fuseseră antrenaţi de un Maestru foarte avansat în artele marţiale că există oameni care trăiesc în acelaşi timp în mai multe corpuri. Vroiam să înţeleg cum este posibil ca cineva să poată stăpâni două sau mai multe corpuri deodată deoarece cu tot antrenamentul şi cu toată disciplina artelor marţiale realizam faptul că nu deţin controlul absolut asupra acestui ansamblu minte-corp pe care îl numeam „eu”. 


Era în mine ceva care vroia să creadă în Nemuritori, în astfel de poveşti cu oameni deosebiţi, doar nu pierdusem nici un episod de-al lui David Coperfield... Cea mai mare parte intenţiona totuşi să fie „normală”, să experimenteze şi să existe lumea aşa cum o vedem cu ochii, această realitate şi nimic altceva. Partea care vroia altceva decât se vede îmi punea mari probleme existenţiale. Mă întrebam ce se întâmplă după moarte cu ceea ce cred eu despre mine acum, ce rost aveau minunile lui Iisus, cum putuse învia morţii, oare chiar murise pe Cruce, oare cum le apăruse apostolilor şi Mariei, cum vindecase omeni, cum umblase pe ape... 


Mă întrebam dacă fusese singurul din toate timpurile de când există această lume capabil de astfel de minuni şi totuşi de ce spune că dacă oamenii ar avea credinţă cât un bob de muştar ar face minuni mai mari ca ale Lui, de ce spune oamenilor că au fost vindecaţi de credinţa lor, cum putea iluzionistul să facă acele lucruri, erau doar iluzii, trucuri sau realităţi despre care nu mai vorbea n imeni, ce era cu dispriţiile din triunghiul Bermudelor, poveştile cu extratereştrii...Aveam enorm de multe întrebări fără răspuns. De ce oare aveam de mică sentimentul că Iisus fusese căsătorit, iar nunta din Galileia fusese nunta Lui cu Magdalena. Nu îndrăzneam să adresez nimănui aceste întrebări, dar mă frământau nopţi la rând. Uneori mă gândeam ce bine e de alţii că pot dormi nopţile în care eu îmi bat capul fără să am şanse de a afla ceva concret, sau cum de ei nu o fac...

Am citit la un moment dat în facultate Pescăruşul Johnatan Livingstone şi am înţeles că Omul cu ciocanul era deasupra vieţii şi a morţii, iar atunci când tata mi-a spus cum şi când a murit într-un spital de nebuni unchiul său,  din spusele lui am înţeles că deja de mult acesta nu mai era decât un vizitator al corpului său, că fusese mereu liber de condiţia umană şi că îi lăsase pe „oameni” să îşi desăvărşească opera propriei limitări, deoarece el finalizase de multe secole Marea Operă a Alchimiei Interioare. Din câte îmi spusese tata atunci, cei din familie nu primiseră corpul pentru a fi îngropat, ci fusese parcă incinerat. Aceasta fusese versiunea pe care tata o primise, dar mai încolo voi relata felul în care de fapt s-au petrecut lucrurile cu „moartea” Omului cu ciocanul.

Am intrat la facultate la chimie deoarece speram să găsesc Alchimişti în viaţă, să arăt cuiva că eram gata să fac orice ca să devin Alchimist, dar mi se spunea mereu că aşa ceva nu mai există dacă au existat vreodată. Am intrat apoi la medicină şi  studiam la ambele facultăţi  perseverent, disciplinat ca să văd dacă există vreun Alchimist ascuns printre iluştri profesori pe care îi aveam. Nimeni nimic. Poate că nu eram pregătită ca să apară şi să mă înveţe cineva această artă. Între timp studiam artele marţiale pentru a avea o minte sănătoasă într-un corp sănătos. Îmi disciplinam mintea pentru a-mi putea aminti cât mai bine tot ceea ce tata îmi vorbise despre Alchimişti, despre Omul cu ciocanul.

Îmi spusese tata la un moment dat că, pentru a deveni stăpânul propriei Libertăţi şi al Adevărului trebuia ca omul obişnuit, maşina umană să îşi piardă mintea. Dificilă treabă pentru că eu tocmai mă chinuiam de zor să o antrenez, să o fac mai puternică. Atunci mi-am amintit că tata adusese de la unchiul său o imagine cu Yin-Yang şi îmi explicase că maximul dintr-un aspect, oricare ar fi acesta devine prima sclipire pură din celălalt aspect, adică un om care îşi exersează doar latura negativă a personalităţii sale la un moment dat va ajunge inevitabil la saturaţie şi va experimenta prima scilpire pură de pozitivitate şi inevitabil cineva care a experimentat doar partea frumoasă a lucrurilor va experimenta şi cea mai urâtă parte, pentru a avea experienţa şi înţelegerea directă a consecinţelor dualităţii. Destul de filozofic şi totuşi accesibil minţii mele, dar nu aveam experienţa directă a afirmaţiei respective.

La una din slujbele de la biserică aflasem despre Iisus care intrase  călare pe măgar în Ierusalim. Am tot reflectat la ce poate să semnifice acest fapt, de ce a ales măgarul, de ce la intrare, de ce călca pe lauri şi flori... mi se părea că era mai mult decât atât. 


Într-o zi unul dintre colegii de facultate de la medicină, evreu, a început să îmi povestească despre diferenţele care sunt între religia lor şi a noastră. Pentru ei, spre marea mea uimire, nu Iisus era Cristosul venit să spele lumea de păcate ci Moise. Apoi au urmat alte surprize: pentru ei Iisus fusese doar un profet, care nu putea fi numit Rabi, adică Învăţător, decât dacă ar fi avut soţie, deorece un burlac ar fi fost tentat de experienţe cu femei şi nu ar fi fost capbil să aibă experienţa vieţii de familie, că Maria Magdalena fusese soţia lui, că spălatul picioarelor şi ştergerea lor cu părul femeii reprezintă un ritual prenupţial care încă se mai păstrează în tradiţia lor. 


Văzând că nu făceam glume la adresa acestor informaţii mi-a spus că pilda orbului din naştere era acolo, în Cartea Sfântă, ca să ne amintească, printre alte astfel de pilde că exista altă viaţă înainte de aceasta în care am fi putut greşi, greşeli pentru care ne reîntoarcem mereu ca să ne plătim datoriile faţă de Legea Tatălui care nu ne lasă să ieşim, să ne Eliberăm din lume, decât atunci când vom fi avut experienţa iluziei, deşertăciunii, şi nu doar pe cea a unui continuum de identificări disociate şi izolate cu anumite ipostaze ale lumii noastre interioare, manifestate ca faţete ale personalităţii umane.  


Faptul că Iisus ar fi avut soţie pe Maria Magdalena îl visasem de multe ori, iar în postul Crăciunului când mama ne cânta despre nunta din Galileia, i-am spus că eu credeam că este nunta lui Iisus cu Magdalena, iar mama s-a speriat că vorbesc blasfemii depre Cristos şi mi-a explicat că Iisus nu avusese soţie şi că Magdalena era o femeie pe care Iisus a scăpat-o de la moarte pentru păcatele ei. Eu am insistat că dacă a curăţat-o de păcate a putut să o ia apoi de soţie. Mama mi-a impus să nu mai  spun vreodată aşa ceva că se supără Dumnezeu pe mine şi ea va muri, iar dacă mai am nevoie de mamă să mă rog şi să îmi cer iertare pentru prostiile spuse. 


Mi-am cerut iertare, m-am rugat, deşi ura împotriva cuiva care nu îmi lăsa libertatea nici să gândesc mă agita în interior şi nu puteam dormi noaptea. Vroiam să ştiu cine este Dumnezeu şi ce vrea de la noi, cum poate fi în tot şi în toate şi să se ucidă pe sine din cei care mor, chiar din natura cu animale şi plante? 


Mi se părea nedereaptă varianta cu revenirea pentru plata păcatelor, deşi într-o lume în care exista tribunale şi justiţie pentru a preveni infracţiunile şi pentru a penaliaza actele considerate inacceptabile era firească o astfel de abordare. Pentru mine era vie imaginea lui Iisus care atunci când a fost prins în grădină a vindecat urechea tăiată a ostaşului, că nu s-a plâns că a fost bătut şi răstignit, ci doar s-a rugat pentru asupritorii săi, cerând iertare de la Tatăl său pentru că omenii nu ştiu ce fac. Am încercat să înţeleg ce Tată normal la cap îşi lasă Fiul ucis de nişte ignoranţi inconştienţi în numele religiei şi pentru Dumnezeu. Atunci am înţeles de ce. Din acelaşi motiv pentru care Omul cu ciocanul a lăsat securitatea să îl maltrateze, să îi însceneze acele crime, să îl separe de familie, pentru a le oferi o oglindă vie în care să îşi vadă propriile acţiuni şi să aibă posibilitatea de a alege o altă viziune asupra lor, de a se pune o clipă în locul celuilalt. 


Pentru cei care maltratează fără a empatiza cu victimele lor este util să vină sau să revină în trup de carne pentru a avea experienţa celui maltratat nu pentru a ispăşi o pedeapsă. Era şi lecţia supremă pe care o avusesem de învăţat din visele cu cele două vrăjitoare.

După această înţelegere a lui Dumnezeu şi a morţii şi vieţii am început să îmi analizez viaţa, cu tot ce îmi aminteam că am experimentat, dar mai ales părţile pe care le ţineam departe de mintea mea de ruşine, de frică şi le-am disecat pentru a le înţelege şi a mă elibera de ele. 


M-am revăzut în ipostaza în care fusesesm, am analizat circumstanţele şi poziţia celorlalţi. Mi-am cerut iertare de la cei căora le-am greşit, de la cei care au suferit datorită mie şi datorită faptului că acel eu care fusese implicat în diverse experienţe nu era de fapt eu ci creaţia unei lumii inconştiente şi ignorante în raport cu inconştienţa sa. 


Deseori tata îmi spusese că unchiul său îi recomandase să îşi recapituleze viaţa şi să se ierte pe sine. Am reuşit să mă iert pe mine pentru că de fapt nu eram mine decât ca suprapunere de aparenţă fizică, dar pe dinăuntru acum simţeam şi experimentam totul diferit, instantaneu din mai multe puncte de vedere, fără a emite judecăţi, doar observând şi înţelegând că toate reacţiile noastre fac parte dintr-un proces de învăţare sau reamintire despre cine sau ce suntem noi cu adevărat. Acest proces a durat toată facultatea şi continuă şi azi...

Ca să îmi arăt mie cât eram de nepregatită pentru a întâlni un Alchimist, am dat cu bâta în baltă şi i-am spus colegului că ştiam din cărţi despre teoria Reîncarnării. M-a privit oarecum cu milă şi nu înţelegeam de ce, mai ales că acceptam că adevărul poate fi aşa cum spunea el, şi în plus ştiam atâtea din visele din primii ani de şcoală... 


Mi-a spus că de fapt Reîncarnarea este doar pentru Cristoşi, că Moise, poate Iisus sunt Cristoşi, adică Principiu Cosmic Încarnat, nu persoane. Aşa am primit temă de casă...şi am înţeles că Reîncarnarea lor are rost în ideea că Eliberaţii ne tot artă modele de Libertate şi Adevăr, în momente de decădere spirituală a omenirii, ca gest de Iubire şi Compasiune, lipsite de ataşamente şi îngrădiri, oglinzi vii în care să ne proiectăm pe noi pentru a ajunge la Sinele nostru.

Mi-a luat mult timp să înţeleg cum Omul cu ciocanul fusese un astfel de model de urmat pentru tata, cum aproape inconştient am fost ghidată de Atributele concretizate în fapte ca să îmi fixez ca unic scop în viaţă Realizarea propriei Fiinţe, interioare, dincolo de corp şi de minte... Să le arăt oamenilor că deşi ne-am pierdut în condensarea materiei totuţi ne putem reaminti cine şi ce suntem în esenţă.

Pornind de la povestea Omului cu ciocanul am descoperit că lumea este făcută doar din iluzii, că nimic în Esenţă nu este ceea ce pare, ca aşa cum se poate auzi într-un cântec cu care începe un desen animat Regele Şaman,  „toate sunt reale şi toate sunt imaginare”. 


De la tata, o utliă lecţie de viaţă am învăţat despre sacrificiul de sine. Mă îndreptam vertiginos spre a deveni mare medic, care credea că poate să vindece, care credea că ştiinţa joacă rolul de Dumnezeu, de atotputere vindecătoare şi totuşi, deşi am fost capabilă de a-mi diagnostica tatăl cu cancer de pancreas, limitele ştiinţei m-au aruncat înapoi la limitele lumii interioare... plecarea din corp a tatălui meu a coincis cu momentul în care mă rugam ca dacă doar rugile mele disperate şi căutările mele pentru descoperirea unui leac îl ţin pe tata în viaţă, iar voia Lui, indiferent cum s-ar manifesta este ca tata să moară să se facă Voia LUI. 


În acea clipă tata a plecat din trup, în cel mai firesc şi liniştit mod. Atunci am înţeles de ce inainte cu cateva luni ca tata să plece din trup am fost la el la spital unde un pacient îşi trimitea fiica la cumpărături deşi ideea mi se părea parcă aiurea că de fapt omul avea de gând să moară, iar fiica lui îl păzea zi şi noapte. 


Mi-am spus că e doar imaginaţia mea bogată şi între timp tata a plecat la toaletă iar eu am rămas în salon privind fără un scop anume la pieptul bărbatului care îşi trimisese fiica la magazin. Dintr-o dată mi-am dat seama că omul acela nu mai respira. Aveam capacitatea de a depista cele mai fine mişcări respiratorii de la distanţă, mulţumită antrenamentelor de karate. M-am ridicat uşor şi m-am apropit de patul lui. Nici o mişcare a pijamalei de pe pieptul lui. I-am palpat pulsul de la mâna de partea dreaptă a patului, care era sprijinită de marginea patului  şi am constatat că nu mai avea puls. 


Îmi era clar că plecase din corp. Nu înţelegeam cum de moartea devenise atât de firească, oare doar pentru că nu era vorba de cineva din familia mea. Eram oare insensibilă în faţa morţii sau dor receptivă la impresiile subtile care avuseseră loc înaintea plecării din trup a omului. Mi-a venit în minte să spun „Mergi în pace suflet blând”, inscripţie pe care la cinci ani o citisem în cimitir pe placa unui mormânt unde fusese îngropat un copilaş. Atunci am simţit ca o adiere pe obraji, ceva firesc şi familiar, apoi a fost linişte. Sufletul omului plecase de acolo. 


M-am întrebat atunci, în timp ce mergeam spre cabinetul medicilor să le anunţ decesul din salon, dacă eu aş fi în stare să îl las pe tata să plece. Răpunsul a fost o reacţie viscerală violentă, un nod în gât şi în stomac, urmt de gândul că nu va fi cazul pentru că EU voi găsi un leac pentru tatăl meu. Odată cu moartea tatălui meu am descoperit puterea încrederii în programele mentale pe care le scriem mai mult sau mai puţin conştient, de fapt cel mai adesea deşi nu îmi plăcea să descopăr aceasta îmi programasem, identic cum se scrie un program pe calculator, tot felul de experienţe, până să ajung să înţeleg cum e cu programarea propriei realizări interioare. Am înţeles suferinţa produsă de identificarea cu eu, mie, al meu, de această separare iluzorie a noastră de Totul din Toate.

O vreme am fost fascinată de puteri, până am înţeles că ele sunt o consecinţă a atingerii unui grad de libertate interioară, unui grad de libertate de conştiinţă, deci posbil un mijloc de care Omul cu ciocanul s-a folosit, strict contextual, dar care nu sunt subiect de spectacol, deoarece cei care le au nu le folosesc decât în contextul în care ştiu că vor folosi ca trambuluine pentru realizarea interioară sinceră a unor Fiinţe, iar cei pentru care apar ca puteri nu vor face decât să devină mai confuzi şi să confunde mijloacele cu scopurile, rătăcind în vastul hăţiş al iluziilor Lumii acesteia. 


Cristos le spunea celor pe care îi învăţa să lase morţii să îşi îngroape morţii, fiind capabil să discearnă între cei care au în acel timp şi spaţiu posibilitatea de a se realiza pe Sine, şi a reprezentat un model de sacrificiu de sine, menţionând că El nu este din lumea aceasta, că Împărăţia lui este din altă lume, vorbea despre Ierusalimul Ceresc în care a intrat călărindu-şi măgarul, adică mintea. A sacrificat un corp de carne pentru un timpcu scopul de a servi de oglindă lumii, înţelegând şi luând asupra Lui toate păcatele lumii, această totală exprienţă.

Înainte ca tata să aibă diagnostiul de cancer mi-a povestit cum Omul cu ciocanul îi spusese lui la ultima vizită că nu se vor mai vedea în lumea aceasta şi că după plecarea tatălui meu de la el îşi va părăsi corpul definitiv, deşi acesta va continua să existe o vreme, chiar în lipsa Atomilor Nemuritori.


 Am uitat rapid această discuţie deoarece în scurt timp l-am diagnosticat pe tata cu cancerul, iar programul meu mental în care îmi scrisesem că „sunt medic pentru ca să îmi tratez mai ales familia” a intrat pe rol, mi-am jucat rolul de medic, apoi de fiică aşa cum lumea mă dresase să mă identific cu aceste roluri, fără real autocontrol, mi-am cunoscut astfel unele dintre limite, dintre barierele minţii şi corpului, ca apoi să învăţ treptat să pierd din minte, să restructurez, să reformulez programele neuro-lingvistice, să îmi înfrunt propriile frici şi dogme. 


Cu greu mi-am asumat, la mult timp după aceasta propriile suferinţe, am reflectat la toată viaţa mea de până atunci, am înţeles în timp că toate experienţele mi-au fost utile şi necesare pentru că deja le experimentasem şi trăsesem învăţături din ele.

Mi-am amintit la finele facultăţii lecţia despre respiraţie pe care mi-a spus-o tata, despre faptul că banalul inspir-expir, este o reflectare a lumii, care inspiră şi expiră, că ceea ce este în mare este şi în mic şi că atâta timp cât doar inspir lumea îşi va cere dreptul la expir, la relaxarea minţii mele care se producea prin suferinţe, pierderi de obiecte ale propriei ignoranţe, ataşamente de ceea ce nu durează, deci pierderea de iluzii. 


Descoperind acestea am început să respect Respiraţia, până am descoperit Inima Lumii, am înţeles că la fel cum respir în acelaşi  fel am un Centru, o Inimă care bate conţinând în ea toate posibilităţile Fiinţei. Am înţeles, după ce am probat cea mai adâncă şi întunecată dintre iluzii, lipsa speranţei, locul supremei disperări, un loc de unde nu se poate merge mai jos, de unde nu mai există nici timp, nici spaţiu, de unde am murit şi de unde am înviat cu alţi ochi pentru percepţia lumii acesteia de iluzii. 

Omul cu ciocanul respira lent... tata îmi spunea că prin antrenamentele lui de arte marţiale îi putea auzi bătăile inimii şi ajutat de unchiul său îşi modifica percepţia timpului şi spaţiului. Ştia că un ninja loveşte cănd inima este în răstimpul dintre sistolă şi diastolă, imediat după diastola cardiacă. Mi se părea o precizie extraordinară, la care îmi era clar că cu toate abilităţile mele de instructor de arte marţiale nu aveam să ajung vreodată doar prin antrenamentul extern. Se impunea o cunoaştere internă deosebită, o stabilizare în Centrul Fiinţei...

Prin clasa a cincea când zugrăveam apartamentul în care ne-am mutat plecând din casa bunicilor, într-o noapte, când datorită mobilelor mutate, părinţii domeau în cameră cu mine şi cu fratele meu, l-am auzit pe tata povestind cu mama despre faptul că unchiul său îi spusese să nu îşi lase seminţele să iasă în afară în timpul actului sexual sau pentru plăcere pentru că aceasta îi scurtează viaţa şi îi fură din energia care l-ar ajuta să îşi înţeleagă viaţa şi să se elibereze de corp.


Mama i-a spus că sunt prostii, că l-a prostit ca să nu mai facă copii sau mama să rămână însărcinată şi să avorteze, deoarece ea oricum nu mai poate aduce pe lume copii datorită bolii de inimă. Nu prea am înţeles la ce seminţe se referă, dar concluzia era că sexul are legătură cu ceva plăceri periculoase care scurtau viaţa şi pe care dacă nu le experimentai puteai deveni Nemuritor...


 După ce am crescut tata m-a luat la o plimbare pe malul Someşului ca să îmi povestească despre faptul că de la o vârstă, mai repede la fete şi mai târziu la băieţi, hormonii sexuali încep să o ia razna şi în sex pot apare senzaţii plăcute care pot da dependenţă şi care ne fac să pierdem energie, timp şi chiar viaţa, devenind preocuparea principală din fiecare zi dacă nu eram atenţi şi informaţi că aşa ceva este periculos, chiar aducător de moarte cu trecerea timpului. 


L-am asigurat pe tata că o să fiu atentă. Îmi fusese jenă să îi spun că ştiam deja de mult, de când povestise el cu mama în acea noapte. Ulterior am auzit în timp ce eram studentă la medicină că un fost profesor al nostru murise în timpul actului sexual şi că pe alţi profesori, colegi de-ai mei de pe salvare şi de pe urgenţe îi duseseră la spital cu infarct după un act sexual... 


Mi-a spus că atunci când simt tensiune sau plăcere în zona organelor genitale să îmi imaginez, ca la Rugăciunea Inimii, că toată tensiunea sau plăcerea urcă pe coloana vertebrală până la creier pe care îl energizează, iar de acolo coboară în inimă, iar din inimă circuitul se închide înapoi spre sex, pentru ca apoi să inspir profund din zona sexului până la creier, acolo îmi ţin respiraţia, apoi expir ceea ce a coborât din creier la inimă. Aşa am reuşit să dispun de enorme cantităţi de energie pe care cei de vârsta mea le iroseau în exterior ca şi cum ai da mărgăritare la porci sau ca şi cum un comandant de oşti incapabil îşi trimite soldaţii la moarte din ignoranţă .

Tata îmi spusese că unchiul R. îl învăţase despre naşterile pe care ruşii le făceau în apă pentru ca să aibă copii puternici şi neînfricaţi. El a văzut ceva filme despre naşteri fără dureri înainte de naşterea mea şi după aceasta, înainte de venirea pe lume a fratelui meu, doar că mama avea încredere oarbă în medici şi nu avusese curaj să meargă să mă nască în mare... Tot timpul sarcinii tata îşi imaginase cum mă voi naşte eu în apă şi avea o viziune a unui copil foarte puternic, povestea cu burta mamei ca şi cu cineva care putea să îl asculte, de la care uneori cerea sfaturi, deşi simţind putere a crezut că nu pot fi decât băiat...

„Cunoaşte-te pe tine însuţi”, îmi tot repeta tata în copilărie, ca o placă stricată, instruit de unchiul R., până când am mers în prima tabără şcolară, în clasa a patra, iar la şcoala de unde am pornit cu autocarul, de pe strada Horea, era atârnată între doi stâlpi o inscripţie în limba latină care avea traducerea „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. 


Mă întrebam ce mare scofală au adulţii cu treaba aceasta, poate că pe vremea lor nu existau oglinzi, sau ce vrea să spună când eu pot în oglindă să mă văd foarte bine, la fel în fotografii. O învăţătoare a remarcat faptul că mă strâmbasem nedumerită, că dădusem din umeri citind traducerea în limba română,  că mi se părea ciudat să pună la o şcoală o astfel de inscripţie dacă nu avea ceva important de transmis. Mi-a spus că se referea la a ne cunoaşte pe noi prin modul cum gândim şi cum acţionăm când venim în contact cu alţi oameni sau ce gândim despre noi şi despre alţii când nu ştie nimeni, nu doar din felul în care ne vedem în oglindă...

Intre timp am început să îmi analizez senzațiile și comportamentele și gândurile ce îmi traversau creierul și analizând mi-am amintit de un pasaj din Biblie și de la slujbe care spunea că Iisus a stat 40 de zile în deșert fără apă sau mâncare. În acel moment am început călătoria spre a deveni la un moment dat autotrofă. Îmi ajungea să iau prană din natură, din piețe și mai ales din gândurile și amintirile vii ale mele despre ce mă poate hrăni. 


Era minunată această experiență despre care tata îmi spusese la un moment dat că este firească și că R.V îi spusese că oamenii vor ajunge să înțeleagă ca de fapt nu se hrănesc cu mâncare și nici nu respiră aer, idee pe care urma să o regăsesc în filmul Matrix, unde Morfeus, zeul somnului conștiinței îl întreabă pe NEO, Omul Nou dacă el credea că aer respiră, moment din care trece la un alt nivel de înțelegere al vieții.


La început mâncam doar marți, joi și sâmbătă între 12 și 18, pentru că în fiecare zi ajunam, iar luni, miercuri, vineri și duminică trăiam cu Cristos, cu iubire, cu gânduri bune pentru oameni, cu compasiune, cu încredere în ziua în care ei vor găsi Lumina Adevărului. Apoi am stat de două ori fără apă și hrană deloc și am constatat că nu mi se întâmplă nimic fără.


 Cel mai mult am stat în autotrofie, sau mai corect spus am trăit în stare de Perpetuum Mobile I timp de 9 luni și jumătate. Am reînceput să mănânc fiind însărcinată și considerând că le-aș face rău copiilor din uter prin a nu mânca și a nu bea apă, fiindcă amețeam foarte tare și leșinam. Altă credință limitatoare, o convingere a minții mele transmisă de generații și rafinată de la mănâncă dacă ești gravidă că acum sunteți doi...


Am și acum lungi perioade în care nu simt să consum mâncare sau să beau apa fiindcă știu că nu am nevoie de ele, că de fapt doar consum energie mâncând sau bând, acea energie pe care nu o redistribui în Univers de unde am acumulat-o și am depozitat-o în structurile mele. Acea informație era firesc să se întoarcă la sursă, însă fiindcă mă fura peisajul cu mărunțișurile zilnice pierdeam conectarea la Ființa Lumii...

După 20 de ani am mers într-o tabără de autoobservare, unde obligatoriu aveam 11 ore de autoobservare supravegheată şi restul timpului era la latitudinea noastră de a continua munca de observare exterioară şi interioară. Prin a observa aici se înţelege acelaşi lucru pe care Marele Prinţ al Pădurii îl învăţa pe micul Bambi din benzile desenate, să vadă, să miroase , să audă şi să simtă în acelaşi timp, adică cu ochii închişi să perceapă, să simtă pădurea. Autoobservarea alertă, atentă la nou era ceea ce unchiul R. V. îl învăţase pe tata ca fiind un important lucru pentru care să trăiască cu adevărat. 


Acum, după multă vreme înţelegeam rolul bisturiului autoobservării cu care săpam în propria minte şi în propria carne. Înainte de terminarea cursului am fost daţi afară, eu şi soţul meu, pentru neseriozitate deoarece tăcerea este obligatorie în aceste tabere, unde e fiecare cu sine, la fel de singur cum a intrat în lume şi la fel de singur cum va ieşi din ea. Ajunsesem să simt mirosul de departe din afara clădirii, începusem să aud respiaraţia fiecărui cursant şi bătăile inimii lor, deşi aveam ochii închişi. Am reuşit să îmi concentrez atenţia datorită lucrului intens, perseverent pe realitatea din corp aşa cum apare ea în fiecare clipă, pe o suprafaţă foarte mică, iar în a treia zi deja stabileam trasee vasculare prin corp, sensuri de flux sanguin, apoi am reuşit să îmi aduc conştiinţa în pragul în care exploram realităţi intracelulare şi apoi subatomice. 


Mi se părea extraordinar şi am confundat mijloacele cu scopul, iar efectul a fost că am rupt tăcerea şi a trebuit să revin după câţiva ani la munca interioară serioasă, disciplinată pe care între timp am înţeles-o ca mijloc de autorealizare a Fiinţei, lăsând deoparte tentaţiile puterilor minţii, acrobaţii care am înţeles că erau doar pentru cei care doresc să persiste în iluzie. Am descoperit, autoobservându-mă sincer şi corect, că propriul corp, ca întreaga materie a lumii se compune şi se descompune de nenumărate ori pe secundă, că atunci când reuşeam să trăiesc Clipa, totul, tot spaţiul se reducea la un punct matematic în care se găseau toate posibilităţile de manifestare, nu doar umane ci ale întregii Creaţii. 


Nu mai exista corp, nu mai aveam minte, am înţeles de ce un Om este nebun pentru cei din lume care nu au experienţa Totului, de ce continuă Cristoşii să vină printre noi oamenii, de ce doar ei sunt cu adevărat demni de a fi numiţi Oameni, cu O mare, de ce au compasiune pentru noi, cei care avem sau nu sclipiri ale conştiinţei de Sine, cei care suntem atât de departe de a ne cunoaşte pe noi înşine, noi cei care ne purtăm ca nişte animale intelectuale, ca nişte roboţi cu butoane pe care lumea apasă iar noi reacţionăm, cum un Om Acţionează, iar o maşină umană reacţionează...

Cu adâncă recunoştinţă le mulţumesc Omului cu ciocanul şi tatălui meu pentru că mi-au deschis ochii şi urechile, inima şi mitea, să ştiu ce caut cu adevărat în această lume, în acest timp şi în acest spaţiu, să înţeleg că „lumea” contează pe toţii sclavii ei părtaşi la aceeaşi iluzie, iar cei care s-au trezit din ea nu mai pot reveni inconştienţi în ea ci sunt pe calea care are ca singur sens Realizarea Intimă a Fiinţei, adică Marea Operă a Alchimiştilor, iar când şi-au finalizat Opera se pot întoarce să semene seminţe de Adevăr şi Iubire pentru Libertate în sufletele celor care caută sau pot experimenta şi alte dinmensiuni, alte experienţe  în forme non umane...

2 comentarii:

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.