Nemuritoare printre Nemuritori (chiar daca unii se mai cred muritori de rand)

Nemuritoare printre Nemuritori (chiar daca unii se mai cred muritori de rand)
Nemuritoare printre Nemuritori... Desavarsita printre Desavarsiti... Geniala printre Genii... Tacere din Liniste... Aduna duh de pace in sufetul tau si mii de insi se vor mantui in jurul tau ( Sf. Serafim de Sarov )

joi, 9 iunie 2016

Cum ne invata moartea sa traim!

Se aude in biserica: "A murit doamna Biro acum o saptamana si am inmormantat-o acum cateva zile! "
Cine era aceasta doamna care a plecat din lumea asta conteaza pentru cei care au cunoscut-o si iubit-o si respectat-o si dispretuit-o... pentru cei care au avut vreodata contact cu ea si pentru care viata sau moartea ei inseamna ceva...
Inseamna si pentru prietena mea Maria. Au fost vecine. In ultimele doua luni au murit 4 oameni de pe scara ei. Era destul de afectata. Locuind singura si trecand de 60 de ani, stii din experienta altor cunoscuti ca oricand poti fi gasit mort, in casa.
Ca doamna Biro.

De ce o afecteaza moartea doamnei Biro pe Maria?
E simplu. Fiindca ne proiectam in povestea celuilalt. Mi se poate intampla la fel si MIE.

Ce sunt eu? Cat a CONTAT VIATA MEA PENTRU CEILALTI?

Parerea mea este ca e punem intrebarile perfect directionate sa ne zgandarim corpul de durere, acea parte a fiintei noastre care stocheaza toate ranile, nu ca sa ne faca sa suferim ci ca sa ne avertizeze ca avem sansa minunata de a ne elibera si de aceasta rana de nedreptate, si de urmatoarea rana de umilinta, si de fiecare rana posibila pana la eliberarea finala si trirea constienta a vietii umane.

Dar nu ii plangem pe cei ce pleaca ci pe noi si soarta noastra umila. Daca am trai cu atitudinea ca suntem geniali, ca suntem fapturi divine care au o experienta umana, nu am ami lua atat de in serios drama umanitatii, bolile si moartea, alimentandu-le cu ce avem mai de pret: timpul, energia si viata noastra.

Unde se duce etentia noastra, acolo se duce si energia noastra.

Daca vrem sa o dam dintr-o depresie intr-o manie e simplu. Tot ce avem nevoie sa facem este sa dam putere realitatilor pe care nu le putem controla si sa alegem, adesea inconstient sa ne simtim neputinciosi in fata bolii si mortii. Odata privite ca sentinte suntem auto-condamnati la suferinta.

Cand ne revoltam ca o furtuna intr-un pahar cu apa, in loc sa vedem ca e o minunata oportunitate de a scapa de vechiul stoc de impuritati mentale de aversiune sau dorinta, fiindca aici are loc suferinta noastra, alimentam acel stoc de stferinta pana ne copleseste si ne dorim sa inceteze aceasta agonie fara sfarsit.

Sfarsitul agoniei este simplu. Vezi mania si depresia va pe niste musafiri. Orice emotie vine, sta un timp, apoi e inlocuita cu alta. La fel fiecare senzatie si fiecare gand. Nimic nu dureaza vesnic.

Doar pare sa fie asa, insa totul este schimbator, impermanent.

Viata pare sa fie pentru unii o insiruire de nefericiri.
De ce?
Pai e nefericire ca vreau ceva si nu pot obtine...
E nefericire ca nu vreau si nu pot scoate din viata mea...
E nefericire boala, durerea, accidentele...
E nefericire ca am in viata mea ceva bun si stiu ca nu va tine vesnic, sau imi este teama ca va disparea la un moment dat si nu imi permit sa ma bucur ca acum este traind clipa de clipa momentul disparitiei...
E nefericire daca nu vreau ceva neplacut ca batranetea sau degradarea psihica sau falimentul sau despartirea si desi inca nu se manifesta traim cu spaima ca se vor putea candva manifesta...

Daca ramanem in prezent constienti cand vin aspecte ale corpului durere, cum zice Tolle (dupa formularea mea, e o parte din noi identitatea de suferinta si maturizare) avem sansa sa experimentam nefericirea de care am fugit pana acum si sa o acceptam cu bucurie, deja se manifesta, si sa alegem sa nu ne mai simtim deranjati de prezenta ei.

Aceasta stare de a fi doar prezent, perfect constient si nu reactiv, determina ca acumularile de suferinta prin dorinta si aversiune sa se reduca, si fiecare clipa de prezenta este un moment minunat, de gratie, in care suntem cu capul deasupra apei.

Cand ne pierdem prezenta suntem din nou acoperiti de apele murdare ale suferintelor mintii umane. E nevoie de antrenament in a deveni prezenti clipa de clipa. Nu se face peste noapte. Dar cu blandete fata de noi reusim sa avem o clipa deasupra apei, apoi un minut, apoi un ceas si asa zilele noastre devin libere de mizeriile pe care ni le face mintea.

Nu doar doamna Biro a murit, ci si o parte din noi care mai traia in dulce delasare si ignoranta. Dar daca te trezesti si vezi diferit moartea celuilalt ca pe un nou moment in care sa apreciezi viata, chiar daca to se pare ca esti singur, in varsta, bolnav... exista intotdeauna cineva cu care sa te imprietenesti.

Prima fiinta prieten eati chiar tu. Cealalta parte din tine, cea constienta, cea puternica, cea care nu eticheteaza, nici evalueaza, nici reactioneaza. Cea care a devenit mica fiindca nu i-am dat putere, iar identitatea noastra de suferinta a crescut atat de mare incat Constiinta lui Pinocchio, nici nu se mai vede, nici nu se mai aude...

Iar omul isi spune lui insusi minciuni peste minciuni, despre greutatile si lipsurile vietii, despre condamnarea la suferinta. A uitat ca e suficient sa ii ceara Zanei, omul poate sa ii ceara lui Dumnezeu ca si cum deja ar fi primit, sa ne ajute sa ne trezim din acest vis urat si sa vedem viata din perspectiva plenitudinii, perfectiunii, desavarsirii si genialitatii sadite in noi de Creatorul Corpului si Mintii noastre.

Iar atunci cand vedem in jur suferinta si neputinta sa nu punem si noi un polonic de suferinta la situatia respectiva ci sa aducem prin noi insine sfintenia noastra, darul nostru de a ramane doar prezenti, centrati, aliniati in constiinta de sine, maturizati prin compasiune infinta si armonie si pace si simplitate si lumina adevarului.

Nu ne doare ce se petrece de fapt, ci perceptiile noastre despre ce se petrece.

Cand mi-a spus povestea in versiunea dramatica despre mortile de pe scara ei in asa scurt timp, prietena mea astepta atentie, mila, validare a corpului durere, insa am spus simplu si prezent "drum de lumina in pace si iubre si constiinta desavarsirii lor".

A zambit in timp ce ii curgea o lacrima din coltul ochilor.

"Ce simplu e. Nimic din toate astea nu conteaza... ce simplu e si ce simplu ar fi putut fi intotdeauna"

E simplu cand e simpku si esti prezent.
E complicat cand esti in mintea si devine iar simplu cand redevi prezent in aceasta clipa, aici acum, oricum ar fi ea, fara sa ii mai dai puterea sa te deranjeze.

Pacea si Fericirea Adevarata Fie cu Noi cu Toti, ca Unul!



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.